Unde sunt profesorii de altădată?

FreshNews

11-3 ok„Stilul este ca un jug suprem, în robia căruia trăim, dar pe care nu-l simțim decât arareori ca atare. Cine simte greutatea atmosferei sau mişcarea pământului? Cele mai copleşitoare fenomene ne scapă, ne sunt insesizabile, din moment ce suntem integrați în ele. Astfel şi stilul.” (Lucian Blaga, Orizont şi stil, în Trilogia culturii, opere vol. 9, Ed. Minerva, 1985,  p. 70)
Cu ce farmec povestea elevilor săi din Iaşi învățătorul Ion Creangă? Oare cum se comporta ca profesor Camil Petrescu, la liceul unde preda, în Timişoara? Despre conştiința filosofică ale căror taine existențiale le vorbea Lucian Blaga studenților de la Facultatea de litere şi filozofie, din Cluj, în anul universitar 1946-1947?
Ne întrebăm uneori cu admirație şi nostalgie: Unde sunt dascălii de altădată? Şi nu doar cei care îi poartă pe elevi spre lumea culturii înalte, ci şi cei care erau adevărați meşteri, ca în breslele tradiționale, capabili să-i învețe pe tineri o meserie, utilă. De pildă, de curând, în media s-a pus problema modului cum se mai poate deprinde în țara noastră meseria de potcovar, necesară încă în mediul rural. Unde sunt meseriile de odinioară?
Întrebări de acest tip au tot fost aduse în atenția publică: unde sunt femeile de altădată? – unde sunt bărbații de altădată? Societatea se schimbă, iar oamenii sunt mai mult sau mai puțin oameni ai timpurilor lor, cum ar spune Hegel. În societatea de astăzi trăiesc indivizi adaptați condițiilor de viață prezente, cărora, probabil că cei de mai demult le-ar face față cu dificultate.
Şcoala are, la rândul său, un ritm de schimbare propriu, nu ne­a­pă­rat unul în pas cu dinamica generală a vieții sociale. Impactul tehnologiei influențează nemijlocit formele de schimbare, inclusiv privind modul de a practica profesia de dascăl.
Stilurile personale de viață se diversifică în funcție de cum se poate adapta fiecare la provocările mediului social. Stilurile profe­sionale, didactice reprezintă o altă dimensiune. Cum se constituie un stil, prin ce se diferențiază un tip de profesor? Mai există răgazul de a forma, consolida şi rafina un stil pedagogic?
Pentru adoptarea unui stil sunt necesare continuități, o coerentă stabilitate atitudinală, asumarea unei anume predictibilități în com­por­ta­mentul didactic.
Unii dintre profesorii de astăzi urmăresc să fie eficienți şi, desigur, nu este nimic rău în asta. Doar că eficiența din zilele noastre diferă de eficiența societăților trecute. Fiind asociată cu ritmul alert de viață, eficiența poate reduce activitatea didactică la aspecte superficiale, generând un tip de nemulțumire resimțită de către elevi, stare care decurge din discrepanța rezultată din aşteptarea de a li se acorda mai multă atenție şi realitatea în care primesc un feedback prompt, cumva abrupt şi, ca atare, frustrant. Putem pre­supune că eficiența edu­cațio­nală a societăților tre­cute era răbdătoare, oferind răgazul tocmai necesar aprofundărilor, reflec­tivității, valorizărilor subiective.
Pare rezonabilă ipoteza după care stilul profe­sorului este marcat de preferințele sale pentru anu­mite teme din pro­grama şcolară, pentru anu­mite strategii didactice, pe care le adoptă în mod repetat.
Stilul profesorului este asociat, în primul rând, stilului de predare. Dacă în mod frecvent susține prelegeri, poate fi calificat drept un profesor de tip tradițional. Dacă apelează în mod obişnuit la o gamă largă de activități de învățare, pentru a stimula interactivitatea partici­panților, probabil că este un profesor modern.
Apoi, dacă notele pe care le acordă prestației elevilor sunt mai mici decât aşteptările, cel în cauză este cotat drept profesor exigent. Dacă notele sunt mari şi eventual se obțin prin mijloace mai puțin tensionante (cum este cazul ascultărilor directe sau al extemporalelor surpriză), cum ar fi prezentarea de proiecte sau alcătuirea de porto­folii, pesemne că este considerat un profesor indulgent.
În legătură cu stilul adoptat ca dascăl, multe aspecte decurg din chiar modul personal de a fi al omului care este profesor. Dacă are umor, este o fire pozitivă – aceste lucruri se vor recunoaşte şi în stilul didactic. El poate fi un profesor deschis, prietenos. Dacă însă este mai mereu prost dispus, realizează strict obligațiile care decurg din fişa pos­tului, dar nu este preo­cupat de o deschidere umană mai amplă, atunci şi aceste aspecte vor marca semnificativ stilul moro­cănos al respectivului dascăl. Sunt şi profesori rezervați, distanți, care îşi con­tro­lează cu atenție modul de a se ra­porta la ceilalți.
Sunt oameni care, de la începutul carierei lor didac­tice, au un stil distinct şi bine agreat de colaboratori. Sunt alții care îşi configurează pe parcursul trecerii anilor un stil pro­priu, rezultat prin acumularea de expe­riență, prin verificarea unor me­tode pedagogice, tehnici şi procedee edu­caționale, poate prin mărirea în­cre­derii în sine. Oricum însă, maturi­zarea opțiunilor în cariera didactică necesită timp.
Cum raporturile didac­tice pot fi abor­date şi ca raporturi de putere, de pildă aplicabile în managementul clasei de elevi, distingem între cunos­cutele stiluri de conducere: autoritar, democratic şi laissez-faire. Ştim că pri­mul şi ultimul dintre stiluri nu sunt recomandate în activitatea didactică, pentru că fie înfrânează participarea creativă a elevilor, aceştia executând strict doar sarcinile de lucru, fie, în ultimul caz, lăsând impresia că lu­crurile vor merge oricum, de la sine, presupune, inevitabil, confruntarea cu riscul eşecului educațional. Cei mai mulți dintre noi consideră că stilul democratic, în acord cu principiile democratice ale societății, în ansam­blul său, constituie un stil de muncă benefic prin stimularea participării responsabile, constructive atât a profesorului, cât şi a ele­vilor la demersul cognitiv ocazionat de diversele experiențe de învă­țare.
Totuşi a reflecta despre propriul stil de a practica profesia de dascăl rămâne o permanentă provocare. Aceasta cu atât mai mult cu cât ne sunt cunoscute exemple de profesori remarcabili.
Istoricul şi criticul de artă Barbu Brezianu, de exemplu, povesteşte într-un interviu pentru România literară că profesorul de matematică Dan Barbilian, după ce se declarase nemulțumit de mo­dul în care se descurcau la matematică elevii unei clase de uman de la Spiru Haret, le citeşte întâmplător articolele din revista liceului, Vlăstarul. Surprins plăcut de nivelul consistent în care tinerii erau preocupați de literatură, profesorul de matematică decide să-şi schim­be modul de a lucra la clasa aceea: „…la ore o să ne ocupăm de poezie. Ați citit ceva de Edgar Poe? Dar de Mallarmé ați auzit? (…) De atunci încolo, orele cu el au fost extraordinare. De-abia le aşteptam. Citeam şi comentam pe Rimbaud, Lautréamont, Valéry… eram vrăjiți de acest cenaclu improvizat…” – îşi aducea cu plăcere aminte Barbu Brezianu.
(http://www.romlit.ro/cu_barbu_brezianu_despre_momentele_privilegiate_ale_prieteniei).
Aşa se face că elevii au fost încântați să continue ora de matematică cu poetul Ion Barbu.
Despre P.P. Negulescu se povesteşte că era punctual, meticulos, dar vorbea la cursuri uniform, cumva monoton, lăsând doar forța ideilor să străbată spre studenți, fără artificii oratorice.
La polul opus, Nae Ionescu, mai întâi profesor la Liceul Matei Basarab, din Bucureşti, apoi la Liceul Militar Mănăstirea Dealu, devenit profesor universitar la catedra de Logică şi Teoria cunoaşterii, la Universitatea din Bucureşti, îşi constituise un stil cu totul aparte, sub semnul trăirii nemijlocite a faptului de viață şi a socraticului mod de a valorifica experiența directă, ca un afront deschis adus teoriilor ridicate la statut de dogmă.
Desigur, fiecare dintre noi este impresionat de un anume model de profesor, ne regăsim într-un stil didactic sau altul. Profesorul care susține nu doar învățarea cognitivă, ci şi dezvoltarea personală, profesorul care inspiră – constituie atribute ale dascălului ideal.
De pildă, Gh. Adamescu povesteşte în Biografia lui Spiru Haret că marele ministru, ca profesor era omul datoriei, venind cu exactitate la cursuri, astfel încât să fie un exemplu ascultătorilor săi. Şcolarii lui remarcau: „Nu numai competența desăvârşită cu care-şi făcea cursul, dar metoda desăvârşită, claritatea şi preciziunea, rigurozitatea demonstrațiilor şi exactitatea calculelor. Unii zic că-i urmăreau lecțiunile cu interesul şi plăcerea cu care citesc o carte frumoasă” (Operele lui Spiru Haret, Vol. I, Ed. Comunicare.ro, p. 61).

Dr. Cristina ŞTEFAN,Colegiul Național Spiru Haret, Bucureşti