Despre utilitatea ramânerii clasei pregatitoare la scoala

FreshNews

Harta şcolilor din Bârlad unde au apărut cazuri de hepatită A
„Îmi voi exercita meseria cu conștiință și demnitate. Voi vedea în elevii mei nu atât școala, cât copiii, și nu voi uita niciodată că, pentru partea care-mi revine, sunt răspunzător de destinul lor…”(R. Dottrens)
Pornind de la aceste cuvinte, ca simplu om care lucrează în sistemul de învățământ, recunosc cu demnitate și mândrie că îmi place enorm ceea ce fac, îmi exercit misiunea cu demnitate, conștiin­ciozitate, devotament, uneori implicându-mă chiar mai mult decât trebuie.
Dar, pentru că totdeauna există și un „dar”, dacă eu sunt răspunzătoare pentru destinul unor copii – căci beneficiarii educa­ționali în primul rând sunt „copii” și apoi „elevi” –, atunci îmi permit să-mi exprim părerea personală despre ceea ce se întâmplă concret în sistem, la clasa pregătitoare în mod special.
Introdusă în anul școlar 2012-2013 de fosta guvernare PDL, clasa pregătitoare a stârnit reacții dure din partea părinților, unii dintre ei apelând chiar la instanță, acuzând statul de iresponsabilitate. În prezent, nu știu exact câți dintre aceștia privesc cu ochi buni ceea ce se întâmplă, dar dați-mi voie să vă spun cum văd eu lucrurile, ca învățător, ca „actor” care joacă un rol în acest film, care am fost supusă timp de un an școlar regulilor unui regizor, care a trebuit să am grijă ce replici folosesc, ce atitudine adopt și cum interpretez.
Sunt de părere că introducerea clasei pregătitoare în școală nu a fost cea mai bună alegere. La vârsta de 6 ani nu toți copiii sunt apți pentru intrarea în școală. Aici nu e ca la grădiniță. Se respectă reguli mai stricte, programul e mai încărcat, cerințele nu sunt toate adaptate nivelului de vârstă și caracteristicilor psihopedagogice ale fiecărui copil în parte. Dați-mi voie, pe parcursul acestui material, să-i numesc copii, nu elevi.
În momentul în care sunt privați de copilărie de la vârste atât de fragede, nu pot fi numiți încă elevi. Câți dintre dumneavoastră aveți cunoștință de faptul că sunt părinți care își înscriu copilașii la clasa pregătitoare de la 5 ani și jumătate sau chiar mai puțin?
Trec de evaluarea nivelului de dezvoltare psihosomatică foarte ușor. Multora li se spune „apt” doar pentru că nu sunt copii suficienți și nu s-ar face clasa. Aveți idee cum se lucrează la clasă cu aceștia? Știți de câte ori suntem întrerupți în timpul activităților de accese de plâns, de teamă, de dor de părinți, de nevoi fiziologice și câte și mai câte?
Dacă într-un colectiv sunt doi-trei astfel de copii, plus unul-doi cu autism sau dislexie, plus câțiva care provin din medii sociale defavorizate, ce se mai alege de activitatea didactică? Zilnic ne prezentăm în fața copiilor cu entuziasm, cu emoție, cu simțiri intense, cu un suflet cald, blând, binevoitor, gata în orice moment de a ne dărui trup și suflet… dar știe cineva cât e de greu? Mai ales la clasa pregătitoare.
Noi suntem singuri… noi și copiii noștri. Nu toți părinții colaborează cu școala, nu toți se joacă acasă cu copiii lor pentru a le insufla bucuria și plăcerea de a veni la școală, nu toți părinții conștientizează că au și ei un rol… Și ce rol! Ce rost are să iei copilul din grădiniță, din sânul cald al familiei și să-l duci, de la o vârstă așa fragedă, brusc, în alt mediu? Ce rost are orarul clasei dacă elevii au toate materialele, auxiliarele la școală?
Acasă nu iau nimic, poate doar creioanele la ascuțit. Cum se vor responsabiliza dacă ei nu știu ce activități desfășoară a doua zi? Ce rost are să-i înveți un an întreg să citească și să scrie cu litere mari de tipar dacă, brusc, în clasa întâi, se folosește scrisul de mână?
Cu ce credeți că îi ajutăm dacă știu să scrie cu litere mari de tipar? Știți cât de greu se adaptează în clasa întâi la alt tip de scriere? La altă liniatură? Știți cum se desfășoară o oră de curs la clasa pregătitoare în condițiile în care am fost instruiți? Tindeți să răspundeți afirmativ… Bineînțeles! Pentru că în cadrul asistențelor, controalelor, inspecțiilor de specialitate toți dintre noi știm exact ceea ce avem de făcut. Cu siguranță, iese totul perfect. Dar în restul timpului, când suntem noi și clasa noastră, știți cât e de greu? Într-o oră de comunicare să faci și lectura unor texte scurte, să le explici pe înțelesul copiilor, să dialoghezi pe marginea textului, să recunoască sunetul nou, să-l modeleze, să-l picteze, să-l decupeze etc. Știți cum pare? Ideal! Dar nu-ți iese mereu. Cu copilul tot timpul trebuie să te joci. Așa e învățat din grădiniță.
La clasa pregătitoare sunt încă preșcolari. Le e greu să se modeleze după un nou tipar. Comunică greu, se exprimă lacunar, nu reușesc se decupeze, nu știu nici cum se folosește stiloul sau pasta de lipit, se plictisesc. Vor doar să coloreze și să se joace. Nu poți toată activitatea să te pui la mintea lor și doar să te joci și să desenezi. Trebuie să și scrii, să alcătuiești și propoziții, să precizezi poziția sunetului în cadrul cuvintelor, silabelor, să faci diferența între ele. Aceste lucruri se învățau la clasa întâi. Copiii deja erau mai mari. Cum să ajuți copilul să nu uite ce a învățat azi la școală dacă nu ai voie să-i dai teme? Măcar să fi scris și acasă trei rândulețe cu litera nouă, să realizeze o mulțime cu cinci-șase elemente, să deseneze o floare, orice… dar să facă ceva. Știți cum vin a doua zi?
Mulți întreabă „La ce imagine suntem, doamnă?” La ei nu există noțiunea de lecție, de temă, de literă, de cifră. La ei totul se rezumă la imagini. Cel puțin pe primul semestru. Din semestrul al doilea se mai schimbă lucrurile. Probabil că la școlile de la orașe lucrurile stau altfel. Altfel de copii, altfel de familii, altfel de dotări materiale. Chiar am asistat la o lecție demonstrativă la clasa pregătitoare la o școală de la urban și am rămas perplexă. Acei copii CITEAU cursiv povești!
Dragii mei inițiatori ai clasei pregătitoare, ai programelor școlare, legea nu este aceeași pentru toți? Cum vă explicați că o parte dintre noi respectăm cerințele programei și cealaltă parte nu? E o programă diferită în funcție de zona unde este școala, de ocupațiile părinților, de infrastructură? Nu înțeleg. Vrem să ajutăm acești copii să pășească mai ușor în clasa întâi, să-i pregătim într-o oarecare măsură sau îi facem roboți de la cinci-șase ani? Dacă acei copii citeau cursiv povești, doamna respectivă ce-i mai învață în clasa întâi? Întreb doar…
Cu siguranță că sunt întrebări la care nu vom primi niciodată răspuns, dar trebuie din când în când să facem cunoscute situațiile reale cu care ne confruntăm pentru a fi luate măsurile corecte în avantajul copiilor.
Ultima problemă pe care vreau să o ating în acest sens și, după părerea mea, cea mai delicată este misiunea pe care o are dascălul la clasa pregătitoare, modul cum și-o exercită și în ce condiții. La vârsta pe care o au copiii, la stilul de viață cu care au fost învățați, la modul cum privesc părinții obligațiile școlii și ale celor care își exercită meseria, sunt de părere că nu este deloc ușor tu, ca dascăl, să-ți desfășori activitatea la clasă după un standard, în același timp să mergi cu ei de mână unde au nevoie, să le calmezi accesele de plâns, teamă, dor, să fii și gardian, să ai grijă să nu se lovească, să nu părăsească incinta școlii, să nu se cațere, să nu se accidenteze, să le scoți pe masă auxiliarul sau caietul necesar pentru că ei nu le recunosc, să decupezi în locul lor, să lipești, să și scrii cu mânuța lor, să fii și dădacă, și părinte, și polițist, și medic… Și toate de ce??? Pentru că sunt prea mici pentru a intra în școală, nu sunt pregătiți. E o muncă epuizantă. Uneori ai impresia că te lupți cu morile de vânt.
Dacă noi, ca învățători, facem toate acestea, educatorii ce mai fac? Părinții ce mai fac? De ce trebuie să preluăm și sarcina lor? Nu avem noi destule sarcini? Sistemul vrea așa… și noi ne supunem. Preluăm sarcini care nu sunt ale noastre, avem „n” dosare, procese-verbale, programe de intervenție individualizate pentru copiii cu probleme, tone de hârtie scrise, portofoliile elevilor sunt pline la refuz de fișe… fișe… și iar fișe… De ce nu lăsați copiii să fie copii? Măcar un an.
Au timp toată viața să fie elevi. Aș propune celor „mai mari” din sistem să se gândească bine la viitorul acestor copii, să se gândească la faptul că sunt prea mici pentru a face față, brusc, cerințelor școlare, să se pună măcar o dată în pielea unui învățător căruia i s-a dat o sarcină în plus, o sarcină care implică și alte sarcini, în plus de cele pe care deja le avea. Eu, personal, îmi duc misiunea până la capăt, mă voi stinge luminând pe alții, voi face tot ce îmi stă în puteri să ajut copiii, să-i instruiesc, să mă joc cu ei, să le fiu și mamă, și soră, și învățătoare, și educatoare, și tot ce mai implică acest lucru. Și știți de ce? Pentru că îmi place, pentru că îmi doresc să o fac. Dar nu sunt toți ca mine, nu sunt toți dedicați trup și suflet acestei meserii și, cel mai important lucru, vă rog, gândiți-vă serios, câți dintre acești copii fac față cu brio vieții școlare de la o vârstă așa fragedă? Nu cred că aici este locul lor… nu cred că aici vor să fie.
Prof. înv. primar
Alina Alexandra CONSTANTINESCU